Despre învățare și alți demoni

Am terminat cu învățatul. Bineînțeles că greșeam. Ba chiar greșeam de două ori: Odată că învățarea abia începea, dar nu era acel fel de învățare cu care mă obișnuisem în școală și apoi că fără învățare nu poate exista succes durabil.

În școală un lucru era cert: orice problemă din lume era deja rezolvată de cineva. Răspunsul la multe dintre ele era în capul profesorilor sau în cărțile de la bibliotecă. Mesajul întipărit în mintea mea era unul foarte clar: dacă te întâlnești cu o provocare nouă, găsește expertul, de obicei cineva mai în vârstă decât tine sau cu funcție mai mare și întreabă-l. De asta sunt unii șefi și alții nu, nu-i asa? Dacă te uiți la societatea românească în ansamblu, mesajul poate părea unul de bun simț. Toată lumea procedează așa, și părinții te-au trimis 16 ani la școală ca să-ți intre bine în cap lucrul ăsta. Încă de la primele contacte cu o organizație (școală, armată, firmă, etc) vei învăța (sau cel puțin asta o să fie impresia) că persoanele în funcții mai înalte inevitabil știu mai multe decât tine și inevitabil au dreptate. În foarte scurt timp reușești să înveți să fii umil, ascultător, să nu iți recunoști propriile capacități, și chiar de multe ori să te întrebi dacă ai vreo una. Puțini sunt cei care înțeleg că ceea ce au acele persoane cu funcții înalte mai mult decât tine este puterea, nu dreptatea. De altfel dreptatea făra putere e o utopie, dar puterea fără dreptate e o crimă, cum spunea Blaise Pascal. Dar revenind, ceea ce reușise învățământul să facă din mine era să îmi extirpe creativitatea ca sursă a învățării, sau cum spunea Charles Handy ”I had acquired for myself the assumption of stupidity– my stupidity”.

”I had acquired for myself the assumption of stupidity– my stupidity”.

Nu știu nici acum, când lucrurile îmi sunt ceva mai clare dacă am reușit să scap în totalitate de acest ”adevăr”. Cu siguranță însă am descoperit că acest fel de a învăța nu mi se potrivește, și presupun că mulți dintre voi simțiți același lucru. Mintea noastră nu e doar un burete care se umple de informații deja existente, după care îl stoarcem în încercarea de a scoate din el cât mai mult din informația intrată. Cu alte cuvinte se așteaptă de la noi să luăm notițe, să memorăm și la un moment dat sa reproducem cât mai mult. Pentru sistemul de învățământ dacă storci mai mult de jumătate ai trecut clasa. Dar este ăsta modul care sa ne ajute să creștem și să ne dezvoltăm ca oameni sau ca actori ai unor organizații ?

Eu cred ca nu. Paradoxul teoriilor despre învățare peste care am dat până în prezent este că sunt dificil de înțeles de către un individ cu o pregătire medie – exact individul care ar avea nevoia cea mai mare de a învăța! Ca sa ma fac mai bine înțeles o să vă dau un citat la întâmplare din una dintre personalitățile marcante din domeniul teoriilor despre învățare: ”Fiecare funcție psihică superioară, apare de două ori în decursul dezvoltării unui individ: mai întâi ca activitate colectivă, socială, și deci ca funcție interpsihică, apoi ca activitate individuală, ca proprietate interioară a gândirii, ca funcție intrapsihică” (esența legii generale formulate de Vygotski)

Recunosc că eu simt nevoia unei teorii a învățării mai puțin presărată cu termeni științifici și mai mult și mai ușor aplicabilă de către oameni. Dacă, de exemplu, vrei să începi o afacere sau vrei sa dezvolți o direcție nouă în afacerea ta, faptul că citești 10 cărți de microeconomie și scrii (cu greu) un plan de business de 50 de pagini e lăudabil, dar în 99% din cazuri nu va rezista confruntării cu clientul.

Recunosc ca nu dețin adevarul universal și prin urmare nici panaceul învățării, dar întâlnirea cu un coach bun este în cele mai multe cazuri catalizatorul de care e nevoie pentru a avea succes în lumea adulților. Să auzim de bine.